|
Desi originara din China, ciuperca Lentinula edodes este cunoscuta mai ales sub denumirea japoneza de Shiitake, ceea ce inseamna “ciuperca de shii”, shii fiind un arbore asiatic din neamul fagului (Castanopsis cuspidata). Denumirile chinezeasca (xiānggū), tailandeza (hed hom) si vietnameza (nấm hương) se traduc toate ciuperca inmiresmata, in timp ce vesticii o desemneaza ca ciuperca neagra chinezeasca si/sau ciuperca neagra de padure. Cultivata si consumata curent in multe tari asiatice, Shiitake este considerata o delicatesa si un pilon de baza in gastronomia chinezeasca, japoneza, coreeana si tailandeza. De asemenea, este indiscutabila calitatea ei de ciuperca medicinala, numeroase cercetari stiintifice demonstrandu-i potentialul terapeutic.
Scurt istoric
Shiitake se cultiva in China de peste 1000 de ani - prima dovada scrisa in acest sens dateaza din timpul dinastiei Song (960–1127 AD.). Cu toate acestea, consemnarile privind consumul ciupercii dateaza din 199 AD. In timpul dinastiei Ming, medicul chinez Wu Juei scria ca ciuperca inmiresmata se putea folosi nu doar ca aliment, ci si in scopuri medicale - ca remediu al unor afectiuni respiratorii, circulatorii si hepatice. De asemenea, putea fi administrata pentru combaterea epuizarii si a starilor de slabiciune, fiind capabila sa intareasca chi-ul (energia vitala) si sa previna imbatranirea prematura. Utilizarile medicale traditionale ale acestei ciuperci vizeaza conditii patologice din cele mai variate, precum: gripa si racelile, rujeola, cefaleea, guta, diabetul, unele afectiuni la nivelul tubului digestiv (hemoroizii, constipatia), disfunctiile sexuale. In timpul dinastiei Ming (1368–1644 AD), ciuperca parfumata era destinata exclusiv imparatului si familiei imperiale, astfel ca era denumita “hrana imparatului”. Si japonezii o tineau la loc de cinste, considerand-o nu doar savuroasa, ci si adevaratul “elixir al vietii”. Dupa 700 de ani de traditie in cultura acestei ciuperci, Japonia furnizeaza in prezent aproximativ 80 % din productia mondiala.
Taxonomie
Incadrarea taxonomica exacta a Shiitake constituie si in prezent subiect de dezbatere printre micologi. Convergenta opiniilor ajunge pana la nivel de ordin - Regnul Fungi, Increngatura Basidiomycota, Clasa Agaricomycetes, Ordinul Agaricales. In ceea ce priveste familia, initial s-a considerat ca Shiitake este un membru al Tricholomataceae-lor. Dat fiind ca aceasta a fost scindata ulterior in mai multe familii, in prezent se considera genul Lentinula sp. ca apartinand Familiei Marasmiaceae, desi unii autori o incadreaza in Familia Omphalotaceae. Nici in privinta denumirii generice nu exista mai putine probleme, aceastei ciuperci fiindu-i atribuite de-a lungul timpului numeroase denumiri latinesti. Iata-le in ordine cronologica: Agaricus edodes (1878); Collybia shiitake (1886); Armillaria edodes (1887); Lepiota shiitake (1889); Lentinus tonkinensis (1890); Mastoleucomyces edodes (1891); Cortinellus shiitake (1899); Tricholoma shiitake (1918); Lentinus mellianus (1918); Lentinus shiitake (1936); Lentinus edodes (1941). Denumirea stiintifica actuala, Lentinula edodes, a fost adoptata in 1975.
Morfologie
Ca toate basidiomicetele agaricale, Shiitake are corpul sporifer alcatuit din palarie si picior, ambele de consistenta carnoasa, moale. Piciorul neted, pozitionat central sustine palaria convexa, de culoare cafenie si ornamentata cu “solzisori” albi. Himeniul (stratul fertil) este liber si are forma de lamele dispuse radiar. Pe acestea se vor forma basidiosporii, a caror amprenta este alba sau galbena.
Raspandire
Lentinula edodes creste spontan in tarile asiatice (China, Japonia, Coreea) pe arborii foiosi cazuti, fiind o specie saprofita. Actualmente este cultivata peste tot in lume, castigand pas cu pas popularitate in gastronomia occidentala.
Cultivare
Pana in anii ‘80 japonezii cultivau aceasta ciuperca doar in locatii traditionale, folosind metode invechite cum ar fi taierea arborilor shii cu toporul si asezarea bustenilor respectivi langa copaci pe care cresteau spontan ciuperci Shiitake. Cercetarile privind germinarea sporilor si cresterea miceliului au stat la baza metodelor moderne, adoptate astazi in toata lumea. Desi marii cultivatori se numesc Japonia, China, Coreea, tari precum Rusia si SUA se pot mandri cu productiii proprii considerabile.
“Exemplul nu este principalul mijloc de a-i influenta pe altii. Este singurul mijloc.” Albert Schweitzer
|